De-abia se uscase pământul când te-am găsit. Mi-aș fi dorit să fii venit mai repede, să îmi fii cusut rănile… Când ai ajuns m-ai găsit aproape amară. Treceam aiurea prin cadru, ca un spectator ajuns târziu la film. Eu sunt prieten cu toată lumea, ai zis senin și ai răsucit în mine toate cuțitele înfipte de alți prieteni binevoitori să lase un suvenir în mine. Și era deja târziu să îți povestesc cum nu îmi vând sufletul niciodată, cum mi-e dor de pământ căci în el zace o parte din mine, cum mi-e dor de cer căci stă acolo amintindu-mi de ce nu am avut niciodată… Și era târziu să îți spun că eu cred în tine aiurea, cum cred mamele în copiii lor deși nu știu dacă vor crește oameni buni sau oameni răi. Și ți-aș fi spus toată povestea mea de adolescentă cuminte, cu tristeți în vene și lacrimi sub perne, ți-aș fi zis toată povestea, cu toate prințesele și toți monștrii din mine… și te-aș fi lăsat să-mi cânți povestea în fiecare colț de oraș. Era și mai târziu să îți spun că apucasem deja să îți las suvenir un colț de inimă, călcasei deja peste aripile mele. Și m-am trezit iar, sub un pod albastru, adunând fulgi din aripile frânte, cu lacrimi mari, rotunde și perfecte rostogolindu-se peste obraji, prin rimelul de câțiva lei cumpărat din reviste colorate, cu banii de chirie… Și toate fricile mele m-au învins încă o dată căci ai plecat fără să înțelegi că numai cei care cred în tine vor avea puterea să aștepte ultimul tramvai spre nicăieri.
sursa foto
The post Cântă-mi povestea appeared first on Anotimpuri și alte iubiri din București.
