Oricât de tare mă întristează capătul de drum, pe atât de tare mă bucură începutul altuia… Am pierdut oameni și vise, dar am câștigat alți oameni și alte vise. Oare la ce s-au gândit ursitoarele mele când mi-au dat atât de multă sensibilitate, încrederea asta nebună în oameni, tristețea aceasta intravenoasă pe care nu o pot simți decât dintr-o fericire pătimașă? Și oare de unde atâta dorință nebună de a face bine, de a aduna vise și oameni frumoși în jurul meu, de a construi imperii de întâmplări de povestit nepoților într-o seară friguroasă de decembrie?
Lecții. Am învățat să ascult (mai bine), să cred (mai mult), să renunț (fără a însemna eșec), să tac (surprinzător!), să iert (tare ciudat, jur!). De câteva săptămâni învăț (aproape) numai de la copii… de la oameni de 19-20-21 de ani care au naivitatea de a mă asculta. Am învățat să fac atât de multe încât astăzi, când trec printr-o cumpănă, cum ar zice cititorul în cărți de joc, nu îmi este atât de greu pe cât mi-ar fi fost acum vreo două luni. Învăț să adun energie, învăț să nu-mi mai refuz tăceri, învăț să scriu din nou. Și tare îmi doresc să stau într-o zi de mâine cu literele mele nebune, plânse și tremurânde prinse între două coperți cu nori și baloane colorate. Iar ea mă așteaptă să îi scriu povestea, s-o eliberez din colivia furtunilor mele. Și iar am învățat: Ana mea dragă (cum îți aduce viața oameni în cale și cum ți-i întoarce când te rătăcești de ei…) a găsit puterea să scrie. Frumos, furtunos, pasional, cu drag și dor, cum face orice scriitor…
Nu am mai știu să scriu. De vreo două luni nu mai scriu. Am crezut că nu scriu pentru că am avut problemele astea nebune cu blogul, însă acum, în timp ce scriu, îmi dau seama că nu a fost decât cortina pe care am tras-o peste mine. Scriu nebună, apăsând tastele de parcă ar trece emoțiile mele prin ele. Și ce dor. Îmi ard buricele degetelor de dor. Și de mâine nu mai e toamnă. Și de fiecare dată când trece o toamnă mă apucă o nebunie de dor și furie, de durere și liniște. Trebuie să scriu să îmi liniștesc demonii pământești.
Învăț de la toți copiii din viața mea. Cât timp nu am scris am învățat de la ei. Mi-am pus speranțele și durerile în ei, în energia lor, în plăcerea lor de a își trăi rutinele. Și cel mai tare am învățat de la Marina. Într-o seară ciudată, la poalele unui munte. Uitasem să ascult și să iert. Și să nu mă mai agăț de dureri care îmi amărăsc sufletul. Și am învățat enorm de la bobocii mei de la facultate (ai mei, pentru că eu i-am cunoscut prima 
), din energia și bucuria lor. Și de la alți copii dintr-un proiect în care cred enorm – blogul Cercului de Societate și Cultură.
Este greu să fii om mare. Dar Cerul de deasupra-mi îmi șoptește constant că nu să mă pot opri din joc. Să începem iar, zic. Căci o să fie bine. Din nou.
sursa foto
The post Începuturi… appeared first on Anotimpuri și alte iubiri din București.
